COMPLEXUL ARHITECTURAL DE LA BREBU

 

Deşi neconsiderată ca atare, localitatea Brebu, prin mediul natural înconjurător, prin poziţia laterală faţă de calea ferată şi faţă de centrele poluante ca şi prin climatul blând este o veritabilă staţiune climaterică, asemănătoare cu Breaza. Ea a constituit un loc de adăpost pentru Matei Basarab care în condiţiile politice ale epocii sale se simţea aici mai în siguranţă. Se afla în apropierea Transilvaniei aliate, de care îl despărţeau numai 60 km de drum şi Pasul Predeluş care i-ar fi înlesnit trecerea Carpaţilor.

În aceste condiţii a luat naştere „Complexul arhitectural de la Brebu”, conceput ca loc de repaus al domnitorului, dar şi ca fortificaţie. El este alcătuit din casele domnesti, biserica, zidul de incintă şi turnul clopotniţă. Lucrările se pare că au debutat prin construcţia caselor domneşti şi a zidului de apărare, înălţarea bisericii începând cu primăvara lui 1941 şi încheindu-se în vara lui 1650. În orice caz întregul ansamblu arhitectural este terminat abia în 1690, în vremea lui C. Brâncoveanu (1688-1714).

Casele domneşti au fost zidite odată cu cetatea, turnul şi biserica erau case încăpătoare de locuit în timpul verii, când voievodul se deplasa în aceasta regiune. Lucrările au început şi aici tot la 27 iunie 1650. Sfârşitul apropiat al lui Matei Basarab n-a îngăduit finisarea lucrărilor, care au fost terminate de Brâncoveanu.

Nu cunoaştem numele bunilor meşteri care au construit dar trebuie să fie aceeaşi care au zidit şi restul, dintre  care unul, meşterul Lupu, ce şi-a lăsat semnătura pe montantul stâng al portalului intrării. Stilul în care s-a realizat construcţia este al epocii.

Clădirea are forma unui dreptunghi cu faţada de 40 m lungime, pe o profunzime de 16 m cu ziduri groase, special construite pentru a rezista unui asediu al cetăţii. Intrarea din curtea interioară se face printr-o scară îngustă din piatră care dă într-o încăpere largă, ieşită din restul clădirii şi care constituie un neobişnuit de larg foişor.

La faţada principală s-au amenajat cinci mari încăperi ce comunică între ele, având la capătul din sud o sală mare cu ieşiri în curtea interioară. Ele aveau ieşiri şi pe un larg pridvor cu patru arcade la faţada interioară a clădirii, unde se odihnea bătrânul voievod în orele de toamnă şi de scurt răgaz pe care i le-a mai hărăzit zbuciumatul său sfârşit.

Sub încăperea de la intrarea din curte, o uşă dublă din stejar masiv duce în marile pivniţe ale caselor, căci şi sub sala cea mare de la intrare s-a amenajat o a doua pivniţă, cu ziduri din bolovani de piatră şi bolţile de cărămidă, ambele din cele mai frumoase exemplare ale genului. Distribuţia interioară, cu mici modificări, poartă pecetea autenticităţii. Sistemul folosit la construire este acelaşi ca în rest (ca la biserică, turnul clopotniţă şi zidul de incintă): piatră şi cărămidă.

Vechile picturi, în cazul în care au fost, nu se mai păstrează azi, urme negăsindu-se încă.

În ciuda faptului că mănăstirea n-a fost prea bogată, casele au înfrânt dinţii vremii şi se păstrează în forma originală, constituind un exemplu rar pe cuprinsul ţării. Ele reprezintă vechea casă românească de mai mari dimensiuni. Proporţiile armonioase, simplitatea liniilor arhitecturale, încadrarea în mediul natural, ospitalitatea liniilor şi confortul pe care-l prezintă, originalitatea distribuirii încăperilor şi spaţiilor de locuit fac din această construcţie nu numai un exemplu unic ci şi o realizare de înalt nivel artistic. Încăperile după cum spunea N. Iorga în primul volum din „România cum era pânâ la 1918”, erau “acele încăperi de umbră în marginea grădinii largi, unde se odihnea, în mersul său prin ţară după cercetări, judecaţi şi vânători căruntul Vodă Matei”.

În prezent în casa domnească s-a organizat Muzeul de Istorie al secolului al XVII-lea, ce prezintă documente din acest secol şi secolul al XVIII-lea, privind situaţia economica, social politica şi culturala a Ţării Româneşti în contextul evoluţiei istorice a ţărilor româneşti. Situaţia socială este reprezentată de sigilii de boieri, inele sigilare, fotografii de portrete de ţărani şi pungi de bani, documente referitoare la extinderea domeniului feudal. Mai sunt expuse unele, vase ceramice, râşniţe, creuzete de topit metale, vase de cositor, toate acestea evidenţiind îndeletnicirile specific sedentare ale poporului nostru. În cadrul expoziţiei, două dintre săli sunt rezervate dezvoltării culturii, artei tipografice care cunoaşte o strălucită înflorire în timpul celor doi domnitori ce au sprijinit tipărirea de cărţi. Aici sunt expuse şi câteva cărţi vechi româneşti cum ar fi: “Pravila de la Gavora” din anul 1640 şi “Îndreptarea legii” tipărită la Târgovişte în anul 1652, considerate cărţi de căpătâi pentru efortul de întocmire a unui sistem legislativ autohton. În muzeu mai întâlnim cele patru volume din “Vieţile Sfinţilor” scrise de mitropolitul Dosoftei şi cărţi scrise de mitropolitul Antim Ivireanul din Snagov. Nu lipsesc nici fotografiile ce reprezintă cărţi din biblioteca stolnicului C. Cantacuzino şi ce reprezintă Universitatea din Prahova în care acesta a studiat.

Colecţia mai cuprinde piese deosebite de artă plastică şi decorativă: icoane vechi, veşminte, costume boiereşti din catifea cu fir de aur şi argint, podoabe şi bijuterii de epocă.

         Toate aceste obiecte conferă multă autenticitate expoziţiei datorită rarităţii şi valorii lor. Realizată iniţial prin strădania regretabilului profesor Nicolae Simache şi îmbogăţită ulterior cu noi şi interesante exponate prezentate într-o viziune recentă, expoziţia de la Brebu aduce în faţa publicului vizitator, prin obiectele expuse, momente vii ale civilizaţiei româneşti din secolele XVII-XVIII.

         În luna septembrie 1991, Muzeul de Istorie din Ploieşti a organizat aici o amplă expoziţie naţională intitulată “Tipărituri Ivirene”, ocazionată de comemorarea a 275 de ani de la moartea mitropolitului cărturar Antim Ivireanu.

În curtea muzeului sunt expuse busturile celor doi ctitori, Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, creaţii ale sculptorului ploieştean Gheorghe Coman.

         Totuşi intrarea în incinta întregului complex arhitectural se face pe sub clopotniţă, care a avut şi rolul de post de observaţie şi mijloc de apărare. Clopotniţa este o construcţie masivă din cărămidă aparentă, de o execuţie ireproşabilă, formată din patru nivele, totalizând înălţimea de 27 m. Primul nivel cu latura de 8,50 m formează baza clopotniţei. În el este tăiat un gol cu partea superioară în arc de cerc, care marchează locul de acces în mânăstire.

         Nivelele 2-4, de formă octogonală şi de înălţimi variabile, reprezintă în aceaşi succesiune, o cameră de apărare, camera clopotelor (şi de alarmă) şi camera de observare. În exterior, plastica faţadelor, se realizează în 4 registre de dimensiuni diferite, cu decoraţiuni în arcade. Registrele sunt despărţite prin brâuri din cărămidă aparentă, lucrate în rotund sau dinţi de fierăstrău. Accesul în turn se face însă prin curtea mânăstirii, printr-o scară exterioară din piatră. Proporţia nivelelor, echilibrul perfect între goluri şi suprafeţele pline, bogăţia şi varietatea motivelor de decoraţie exterioară, execuţia desăvârşirii a lucrării, fac din clopotniţă de la Brebu unul din cele mai remarcabile momente din sec. al XVII-lea. În turnul clopotniţă Matei Barbu a pus să se construiască locuri încăpătoare, cu cât mai largi pridvoare pentru odihnă.

         Tot Matei Basarab din raţiuni politice şi gospodăreşti, puse de se construi o adevărată cetăţuie. Zidurile de incintă au dimensiuni care nu lasă îndoieli asupra rostului ce li s-a încredinţat. Ferestrele înguste din partea superioară, construcţiile din lemn ca nişte poduri peste încăperile pe care se sprijineau şi peste care circulau apărătorii cetăţuii şi alte elemente, demonstrează caracterul militar al zidurilor de incintă.

         De altfel, dacă mai era vreo îndoială, ea a fost spulberată cu prilejul lucrărilor de restaurare din 1955-1960 a bisericii mânăstirii, când s-au descoperit în săpăturile din interior numeroase resturi de arme, printre care mai multe ghiulele de fier şi piatră, ceea ce dovedeşte că în anumite epoci cetatea a fost asediată şi lovită cu tunurile.

         Astăzi întreg ansamblul zidurilor, readus la vechea sa unitate arhitectonică şi bine pus în valoare în cadrul unei frumoase livezi de meri, mărginită de o plantaţie de pini înalţi, pe malul unui lac, constituie o desfătare şi în acelaşi timp un obiectiv de mare interes cultural.

         Biserica - construcţia bisericii a început în 1650. Bătrâneţea şi împrejurările tulburi de la sfârşitul domniei lui Matei Basarab, provocate de războiul cu Vasile Lupu şi de răscoala au împiedicat terminarea lucrărilor în timpul vieţii acestuia şi de aceea vor fi continuate de C. Brâncoveanu cu începere chiar din 1689.

         Două hrisoave date de acesta la 24 februarie 1689 şi 2 iunie 1690 scutesc de dări un număr de 52 localnici pentru a construi şi ajuta la terminarea mânăstirii Brebu.

         Cutremurele din 1790 şi mai ales din 1802 au avariat-o succesiv. Reparaţiile făcute de egumenii Ischie şi Theodor în 1828-1836 şi 1836-1843, i-au schimbat înfăţişarea de la început. La desfiinţarea mânăstirii în 1863, biserica devine de mir, iar reparaţiile din 1955-1960 au readus-o la forma originală.

         Pesania, în limba slavă săpată în piatră şi aşezată pe zidul ce desparte naosul de pronaos glăsuieşte: "Eu intru Hristos Dumnezeu bine credinciosul şi prea slăvitul Matei Basarab Voievod, din mila lui Dumnezeu stăpânitor şi Voievod şi domn a toată Ţară Românească, împreună cu soţia domniei mele Elena, cu râvnă am râvnit, cu bună cuviinţa tatălui şi cu ajutorul fiului şi cu săvârşirea sfântului şi de viaţă făcătorului duh, am ridicat acest autocinstit şi dumnezeiesc hram întru slava şi lauda celui în troiţă slăvit Dumnezeu care mi-a dat viaţă şi suflare şi toate pământeştile sale bunătăţi, ca prin rugăminţile din ea să se înduplece a ne da nouă împărăţia fără de trupuri ale sale slugi, cei patru stăpânitori de rânduri ostăşeşti, arhistegarul, Mihail, Gavril, Rafail şi a tuturor fără de trupuri puteri, în zilele celei de Dumnezeu mie dăruită avere a noastră, am ridicat din temelie şi s-a început de zidit în luna lui iunie 27 zile, în anul 7158 (1650) sub cel dintâi egumen, ahr. Vasile, monahul, ispravnic jupân Mogoş Căpitanul şi jupân Antonie Postelnic.

         O a doua pesanie aşezată tot în pronaos, dar pe peretele din stânga arată că: „Întru slava Sfintei Trăimi, tatăl, fiul, duhul sfânt un Dumnezeu şi întru cinstirea pomenirii mai marilor voievozi Mihail şi Gavril, s-a zidit din temelie această sfântă şi dumnezeiască mânăstire de bun credinciosul răposat întru fericire domn Matei Vodă Basarab la anul 7158 (1650). În zilele oblăduirii sale s-au înfrumuseţat şi s-au înzestrat cu moşii şi după vremi învechindu-se, acum în zilele bun credinciosului nostru domn Gheorghe Dimitrie Bibescu Voievod, păstorind biserica şi s-au zugrăvit peste tot, cum şi casele domneşti în curtea lor de prin împrejur şi clopotniţa de cuviosul arhimandrit Theodor Cernicanul, înfrumuseţându-se cu sfinte vase de argint şi cu odăjdii, aflându-să egumen la această mânăstire la anul 1843, august în 15”.

         O inscripţie din altar, deasupra uşilor împărăteşti, ne spun că: „Această tâmplă făcută de iznoavă de împreun(ă) cu icoanele cele împărăteşti de cuviosul Isihie ieromonahzl, năstavnicul acestui schit când au preînnoit cuvioşia sa acest lăcaş la leat 1834, octombrie 17”. Din cea de sub aceasta aflăm că „Pictura Tâmpla din nou s-a lucrat de Sava Henţia, cu cheltuiala preotului Vasile Nicolau s-a adăugat de asemenea pictura altarului 1901”.

         Clădirea bisericii, cu plan treptat, se compune dintr-un pronaos, despărţit în două compartimente de suprafeţele inegale prin trei arcade cu două registre de goluri suprapuse, sprijinite pe doi stâlpi octogonali ceea ce constituie o caracteristică originală a monumentului. Naosul cu abside laterale poligonale în exterior şi circulare în interior; absida altarului are aceeaşi formă ca cele laterale, nişele proscamidiei şi a diaconiconului amenajate în grosimea remarcabilă a zidului de aproximativ 2 m, ceea ce dă monumentului soliditate şi aspect de cetăţuie.

         Acoperişul susţine trei turle: cea principală cu 12 laturi, deasupra naosului şi două mai mici, hexagonale, peste partea estică a pronaosului, toate trei fiind rezemate pe o bază pătrată.

         La exterior se întâlneşte parament de cărămidă aparentă cu decoraţia alcătuită din două registre de firide.

Cele de jos dreptunghiulare, iar cele de sus cu arc în plin centru despărţite printr-un brâu de cărămidă rotunjită, scoasă în relief din suprafaţa zidului.

         Centrul arcelor de la firidele registrului superior este marcat prin butoni de ceramică nesmălţuită. Cornişa cu rânduri de cărămidă zimţată se repetă şi la turle şi la bazele lor.

         Portalul intrării, care poartă pe montantul stâng semnătura meşterului Lupu ca şi ferestrele sunt toate prevăzute cu ancadramente din piatră cu profile în stil gotic, obişnuite epocii lui Matei Basarab.

         Pictura interioară este mai puţin interesantă cu excepţia fragmentelor mai vechi aflate pe glafurile ferestrelor din pronaos şi a picturii altarului, opera mai sus amintită a pictorului Sava Henţia.

         Complexul istoric de la Brebu este asemănător palatelor brâncoveneşti ce au avut nu numai rosturi gospodăreşti, cu pridvoare pentru odihnă, ci şi rosturi militare.